Faceți căutări pe acest blog

Se afișează postările cu eticheta Moarte si blestem. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Moarte si blestem. Afișați toate postările

duminică, 31 august 2014

Moartea lui Socrate şi a lui Isus, un contrast

Moartea lui Socrate şi a lui Isus, un contrast

 

Har, pace şi binecuvântare de la Dumnezeu, Tatăl nostru din ceruri şi de la Fiul său, Domnul şi Mântuitorul nostru! Slăvit şi onorat să fie Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc şi Fiul său, Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos, în veci de veci! Amin!

 

Dedic această postare celor 20+ de predicatori evanghelici din Romania (din bisericile penticostale, baptiste, etc), care pe baza Scripturii autentice au respins concepţia păgână a nemuririi sufletului, suferind ocara şi critica nedreaptă şi chiar punându-şi în pericol calitatea de membrii ai bisericii. Trăiască adevărul!

 

Moartea lui Socrate şi a lui Isus, un contrast: Socrate un necunoscător, Isus un realist

 

Notă: În unele manuscrise vechi, chiar din secolul II, observăm că pasajul din Luca 23:43,44 lipseşte. Din această cauză unii cred că acest pasaj nu este autentic. Însă nu aşa stau lucrurile. Acest pasaj a fost eliminat datorită criticii pe care păgânii le aduceau creştinilor, punând alături moartea “fricosului” Isus şi moartea “bravului” Socrate. Şi hop, veneau cu elogiul lui Socrate. Însă Socrate a fost un necunoscător în ce priveşte starea reală a morţilor, fiind înşelat de Satan Diavolul şi habar nu avea ce este moartea, crezând că moartea este o binecuvântare, un prieten care îl va ajuta să trăiască mai bine într-o altă lume, mai bună, cum cred şi acum mulţi care se sinucid pentru acelaşi motiv; dar Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos ştia bine ce este moartea cu adevărat, un blestem şi un inamic. Creştinii care s-au intimidat de criticile aduse de păgâni, au şters din manuscrisele lor pasajul din Luca 23: 43,44 şi au făcut şi alte modificări, ca să arate acestor păgâni înfumuraţi (şi prostiţi de Diavol) că şi ei cred în nemurirea sufletului şi de fapt, chiar şi Isus credea în această învăţătură. Iată de ce, la ora actuală mulţi creştini cred şi predică ceea ce învăţa “opoziţia păgână” şi “antichriştii” din timpul apostolilor, adică acei creştini fricoşi, care de teama persecuţiilor păgânilor, şi-au schimbat învăţătura corecta cu o învăţătură greşită.

Vă invit să citiţi expunerea excelentă asupra acestui subiect, de Oscar Cullman, un scolastic Lutheran.

---
Oscar Cullman: Socrate şi Isus

Nimic nu arată mai limpede decât contrastul dintre moartea lui Socrate şi cea a lui Isus (un contrast care a fost adesea citat, chiar dacă în alte scopuri, de primii oponenti ai creştinismului) că viziunea biblică a mortii este centrată de la început pe mântuire-istorie şi, astfel, se îndepărtează complet de conceptia greacă.

În descrierea impresionantă făcută de Platon morţii lui Socrate în Phaidon, apare poate cea mai înaltă şi mai sublimă doctrină a nemuririi sufletului prezentată vreodată. Ceea ce dă o valoare inegalabilă argumentării sale este rezerva lui ştiintifică, lipsa de pretenţie a vreunei dovezi cu validitate matematică.

Cunoaştem argumentele pe care Platon le aduce în favoarea nemuririi sufletului. Corpul nostru este doar un înveliş exterior care, atât timp cât trăim, opreşte sufletul de la a se mişca liber şi de la a trăi în conformitate cu propria sa esenţă eternă. El impune sufletului o lege care nu îi este potrivită. Sufletul, limitat de trup, aparţine lumii eterne. Atât timp cât trăim, sufletul nostru se află într-o închisoare, adică într-un trup în esentă străin lui. Moartea, de fapt, este marele eliberator. Îl descătuşează, de vreme ce conduce sufletul în afara închisorii trupului şi înapoi în sălaşul său etern. Cum trupul şi sufletul sunt radical diferite unul de celălalt şi aparţin unor lumi diferite, distrugerea trupului nu poate însemna distrugerea sufletului, la fel cum o compozitie muzicală nu poate fi distrusă dacă este distrus instrumentul. Cu toate că dovezile nemuririi sufletului nu au pentru Socrate însuşi aceeaşi valoare ca dovezile unei teoreme matematice, ele ating totuşi în interiorul propriei lor sfere cel mai înalt grad de validitate şi fac nemurirea atât de probabilă încât echivalează cu „o şansă destul de probabilă" pentru om.

Platon ne arată cum Socrate îşi întâmpină moartea în pace şi linişte totală. Moartea lui Socrate este una frumoasă. Nu răzbate în ea nimic din groaza mortii. Socrate nu se poate teme de moarte, din moment ce, într-adevăr, aceasta ne eliberează de trup. Oricine se teme de moarte demonstrează că iubeşte lumea trupului, că este prins adânc în mrejele lumii simturilor.

Moartea este cel mai bun prieten al sufletului. Aşa ne învată el; şi aşa, într-o minunată armonie cu învătătura lui, moare - acest om care a întrupat lumea greacă în cea mai nobilă formă a ei.

Şi acum să vedem cum moare Iisus. In Ghetsemani, El ştie că îl aşteaptă moartea, la fel cum şi Socrate, în ultima lui zi, îşi aştepta moartea. Evangheliştii sinoptici ne oferă, în general, o relatare unanimă. Isus începe „a Se tulbura şi a Se mâhni", scrie Marcu (14:33). „întristat este

sufletul meu până la moarte", le spune El discipolilor. Isus este atât de profund uman, încât împărtăşeşte frica naturală în fata mortii. Isus se teme, deşi nu ca un laş care se teme de oamenii ce îl vor ucide şi cu atât mai putin din cauza durerii şi a suferintei care preced moartea. Îi este teamă în faţa morţii însăşi. Moartea pentru El nu este ceva divin: este ceva înspăimântător. Isus nu vrea să fie singur în acest moment. El ştie, bineînteles, că Tatăl este alături pentru a-L ajuta. Se uită la El în acest moment decisiv la fel cum a făcut de-a lungul întregii Sale vieţi. Se întoarce către El cu întreaga frică omenească fată de acest mare vrăjmaş, moartea. Se teme de moarte.

Nu este de nici un folos să înlăturăm frica lui Isus aşa cum este mărturisită de evanghelişti. Oponenţii creştinismului care comparaseră încă din primele secole moartea lui Socrate cu cea a lui Iisus au văzut mult mai clar aici decât exponenţii creştinismului. Lui îi era frică cu adevărat.

Isus ştie deja că trebuie să sufere pentru păcatele poporului Său (Cina cea de Taină). În Luca 12:50 este absolut imposibil să se explice făcând abstracţie de „mâhnirea" în faţa morţii şi, de asemenea, având în vedere că Iisus este părăsit de Dumnezeu pe Cruce (Marcu 15:34), nu este posibil să explicăm scena Ghetsemani altfel decât prin această mâhnire în faţa perspectivei de a fi abandonat de Dumnezeu, un abandon ce va fi lucrarea Morţii, marele vrăjmaş al lui Dumnezeu.

Aici nu este nimic din liniştea lui Socrate, care şi-a întâmpinat moartea în pace, ca pe un prieten. Ce e drept, Isus cunoaşte deja menirea care i-a fost dată: să îndure moartea; şi a rostit deja cuvintele: „Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă nerăbdare am până ce se va îndeplini!"

Acum, când vrăjmaşul lui Dumnezeu se află în fata Lui, El strigă către Dumnezeu, a cărui atotputernicie o cunoaşte: „Şi zicea: Aba, Părinte, toate sunt ţie cu putinţă. Depărtează paharul acesta de la Mine" (Marcu 14:36). Iar când încheie, „Dar nu ce voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu", nu înseamnă că în cele din urmă El, ca şi Socrate, priveşte moartea ca pe un prieten, eliberatorul. Nu, El vrea să spună numai atât: Dacă această oroare, cea mai mare dintre toate, moartea, trebuie să se abată asupra Mea, atunci, fie mie după voia Ta, mă supun acestei orori. Isus ştie că, moartea fiind vrăjmaşul lui Dumnezeu, a muri înseamnă a fi părăsit cu totul. De aceea, El strigă către Dumnezeu; în faţa acestui vrăjmaş al lui Dumnezeu, El nu vrea să fie singur. El vrea să rămână la fel de aproape de Dumnezeu aşa cum a fost de-a lungul întregii Sale vieţi pământeşti. Pentru că oricine se află în mâinile morţii nu mai este în mâinile lui Dumnezeu, ci în mâinile vrăjmaşului lui Dumnezeu.

În acel moment, Isus caută ajutor, nu numai de la Dumnezeu, ci chiar şi de la ucenicii Lui. De fiecare dată El se opreşte din rugăciune şi merge la cei mai apropiaţi discipoli, care încearcă să nu adoarmă pentru a fi treji când vor veni să-l ia pe învăţătorul lor. Ei încearcă; dar nu reuşesc, iar Isus trebuie să-i trezească de mai multe ori. De ce vrea ca ei să rămână treji? Nu vrea să rămână singur. Când vrăjmaşul înfricoşător, moartea, se apropie, El nu vrea să fie părăsit nici măcar de discipolii a căror slăbiciune omenească o cunoaşte. „N-ai avut tărie ca să veghezi un ceas?" (Marcu 14, 37).

Poate exista o diferentă mai mare decât cea dintre Socrate şi Isus? Ca şi Isus, Socrate este înconjurat de discipoli în ziua mortii; dar discută senin cu ei despre nemurire. Isus, cu câteva ore înaintea mortii, este tulburat şi îşi roagă discipolii să nu îl lase singur.

---

Dacă aveti întrebari importante cu privire la acest subiect, vă invit să studiaţi articolele biblice de pe blogul care se ocupă de acest caz:

Murim Sau Nu Murim? Ce Spun Dumnezeu Si Satan In Cea Mai Veche Controversa?

http://sufletulestemuritor.blogspot.com/

 

Să stăm de veghe cum se cuvine şi să-l rugăm pe Tatăl nostru ceresc să ne ajute la aceasta. Să nu ne lăsăm furaţi de nici o ideologie străină. de Biblia veche. Aceasta este rugăciunea mea, pentru mine şi toţi cititorii acestei apologii. În numele Fiului său mă rog, Amin!

Dumnezeu să ne binecuvânteze prin adevărul Său nepieritor şi să ne dea o minte ageră şi înţeleaptă, spre slava Sa şi a Fiului Său şi spre mântuirea noastră! Amin!

Dumnezeu să aibă milă de noi. Amin!