Har şi pace
tuturor de la Dumnezeu Tatăl şi de la Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos, Fiul Său!
Apostolul
Pavel dorea foarte mult să ajungă la învierea din morţi, dar nu orcum, ci în
starea de om mântuit: „ca să ajung cu orice chip, dacă voi putea, la învierea
din morţi” Filipeni 3:11.
Năzuinţa
aceasta ar fi nefirească, dacă ar exista un suflet care nu moare.
Totuşi, credinţa cu privire la starea
morților în anumite culte creștine, poate fi rezumată după cum urmează: când un
om moare, sufletul lui trăiește în continuare, iar în funcție de faptele bune
sau rele pe care le-a făcut trupul, va merge fie în iad, fie în rai.
• Dar susține Biblia că după moarte, omul
nu-și încetează existența și poate trăi fără înviere?
• Apare în Sfânta Scriptură învățătura
despre un suflet nemuritor, ce nu are nevoie de înviere?
• Conform Bibliei, ce se întâmplă cu
trupul şi sufletul celor răi la înviere şi judecată?
Întreabă-te,
până ce nu este prea târziu:
• Învață religia din care faci parte
adevărul despre starea morților și pedeapsa adevărată?
• Cum ți-ai însușit concepția despre
suflet și pedeapsa adevărată: pe baza părerilor oamenilor sau a Cuvântului lui
Dumnezeu?
• Crezi că este important să ști adevărul
despre starea morților și pedeapsa adevărată, având în vedere că minciuna vine
de la Diavol?
• Ce ar trebui să faci pentru ca
convingerile tale despre starea morților și pedeapsa adevărată să fie bazate pe
adevăr (Ioan 17:17, Iov 13:7,9)?
Subiectul
este vast, de aceea necesită o atenţie deosebită. Dumnezeu nu scuză păcătoșii,
ci îi invită să se pocăiască, scăpând astfel - prin înviere - de plata
păcatului: moartea. Singura speranţă pentru cei morţi este învierea şi apoi
sufletul va putea trăi veşnic.
Fi pregătit, atât ca să mori, cât şi ca să fi înviat în slavă şi nu pentru condamnare la mistuire în focul cel veşnic:
Caci, daca pacatuim cu voia, dupa ce am primit cunostinta adevarului, nu mai ramane nicio jertfa pentru pacate, ci doar o asteptare infricosata a judecatii si vapaia unui foc care va mistui pe cei razvratiti. (Evr.10:26, 27)
---
Ştiai
că Matei 10:28 a fost modificat şi Bibliile actuale nu conţin fraza autentică
din prima parte a versetului?
Din
păcate, în antichitate s-au modificat anumite pasaje biblice pentru a sprijini
anumite păreri geşite.
De
ex., textul original din Luca 23:43 era "Adevărat îți spun astăzi, vei fi
cu mine în rai" cum este în Biblia Codex Vaticanus, Biblia Codexul Aramaic şi alte
surse biblice.
Examinând
corectitudinea redării „şi nu pot ucide sufletul” Matei 10:28 am aflat de
asemenea că până pe timpul lui Tertullian (155 -220), acest text suna altfel în
prima sa parte.
Citatul
din Matei 10:28 în 2 Clement (155-215) este astfel formulat: „nu vă temeți de cei care vă omoară și
nu vă pot face nimic mai mult”
Citatul
din Matei 10:28 în Prima Apologie a lui
Iustin Martirul (100-166) „Nu vă temeți de cei care vă omoară și, după aceea,
nu mai pot face nimic;”
Aşadar
textul original din Matei 10:28 nu sprijineşte ideea nemuririi sufletelor. Avem
nevoie de veghere maximă, ca să nu fim duşi în rătăcire. De aceea să ne luptăm
şi noi ca apostolul Pavel, ca la înviere să nu ajungem oricum, ci în starea de
oameni mântuiţi, ca astfel să ne putem bucura de prilejul noii vieţi.
Şi Dumnezeu
să ne binecuvânteze prin adevărul Său! Amin!
---
Ce spune Biblia despre starea celor morţi și despre
Locuinţa morţilor?
Încă
din cele mai vechi timpuri, Biblia prezintă moartea ca fiind opusul vieții, nu
ca fiind o ușă spre o altă viață. Moartea aduce finalul vieții în toate
aspectele ei, după cum se spune în Iov 7:8: „ochii Tăi mă vor căuta, dar eu nu voi mai fi’’. Dacă sufletul
dreptului Iov, mergea în cer sau în alt loc după moarte, cum de Dumnezeu care
vede totul (Iov 28:24), nu-l mai vede? La Iov 10:8,9 se precizează clar
motivul: „Mâinile Tale m-au făcut şi
m-au zidit şi apoi Tu mă nimiceşti în întregime. Adu-ţi aminte că m-ai
făcut din pământ şi că mă vei întoarce în ţărână.” Această perspectivă
asupra morţii a fost o concepţie standard în Israelul antic, după cum citim în
Ecleziast 9:5,6: „Oare cine va rămâne
în viaţă? (...) Cei vii ştiu că vor muri, dar cei morţi nu ştiu nimic
şi parte de răsplată nu mai au, căci numele lor a fost uitat.” Aşadar toţi cei care au murit, fie
drepţi, fie nedrepţi (Iov 24:19-25), nu mai sunt conștienți, nefiind vii
(Psalmul 146:4).
S-a
lansat ipoteza că acest punct de vedere popular din Israelul antic a fost
greşit şi că Domnul Isus ar fi corectat acest lucru. Atunci cum se explică
afirmaţia clară „Şi nimeni nu s-a
suit în cer” din Ioan 3:13, dat unui fariseu, tocmai datorită faptului
că aceştia credeau că merg la cer după ce mor? Cum se explică acelaşi vocabular
ca în Vechiul Testament, moartea fiind prezentată simbolic ca un somn
(Ioan 11:11-14 – Daniel 12:2)? Domnul Isus îi plasează pe cei morţi în morminte
până la înviere (Ioan 5:28,29), nu în cer şi nu în alt loc, la fel ca
toţi cei din Vechiul Testament, a se vedea Ecleziast 9:10: „Tot ceea ce mâna ta prinde să săvârşească, fă cu hotărâre, căci în
locuinţa morţilor în care te vei duce nu se află nici faptă, nici punere la
cale, nici ştiinţă, nici înţelepciune.”. Oamenii care mor nu merg în rai
sau iad, ci în mormântul comun al tuturor oamenilor şi aici aşteaptă inconştienţi învierea.
Termenul ebraic şheol este
echivalentul termenului grecesc hades,
deoarece apostolul Petru în Fapte 2:27 citează Psalmul 15:10 (16:10 VDC).
Evreii din antichitate ştiau unde ajung după moarte şi în ce stare vor fi acolo
până la înviere, iar acestui loc îi spuneau şheol, Isaia 38:10: „Mă duc la amiaza zilelor mele, la porţile
locuinţei morţilor (şheol) voi fi
tinut pentru restul anilor mei.”. În mormântul comun al omenirii toate
activităţile umane încetează, nu numai cele fizice, ci şi cele psihice, fiind o
tăcere deplină, vezi și Psalmii 6:5; Isaia 38:11,17,18, locașul comun al
morților este asociat cu inactivitatea, nu cu activitatea.
Iată de ce avem nevoie de înviere şi nu numai de înviere,
ci şi de o stare de oameni mântuiţi, în care să ne putem bucura de noua viaţă,
ce ni se va oferi în dar, la înviere.
Dacă nu ştiai aceste lucruri, mulţumeşte-i lui Dumnezeu
că te-a iluminat, prin Cuvântul Său!
Şi Dumnezeu să ne binecuvânteze prin adevărul Său! Amin!
Ce spune Biblia despre SUFLET?
Policarp
(Polukarpos), este unul
din sfinţii martiri ai creştinismului. Nici o grupare de creştini nu îl
bănuieşte că ar fi fost eretic. El a fost ucenicul apostolului şi
evanghelistului Ioan, fiind considerat din această cauză vrednic de crezare. A
fost cel mai însemnat fruntaş (episcop) creştin din Asia Mică, din prima jumătate
a secolului II, fiind episcop al Smirnei (azi Izmir în Turcia).
Policarp a
scris mai multe scrisori către adunările creştine, dintre care a supravieţuit numai cea către
filipeni. A fost martirizat la Smirna, în jurul anului 167, d.H., având vârsta
de 86 ani. Despre moartea eroică a lui Policarp, adunarea creştină din Smirna,
a scris următoarele – chiar în anul morţii lui:
“El a cerut persecutorilor sa nu fie ţintuit pe
lemnul de pe rugul în care urma să fie ars de viu. Nu a fost ţintuit cu cuie,
ci pur şi simplu legat, mâinile fiind întinse chiar de el la spate. Aşa a fost
legat, ca un animal deosebit ales din turmă, pentru a fi jertfit...
... S-a
uitat spre cer şi a spus următoarele:
"Atotputernice
Dumnezeule, Tată a iubitului şi binecuvântatului Tău slujitor, Isus Christos,
prin care am ajuns la cunoştinţa Ta, Dumnezeul îngerilor şi a puternicilor,
Dumnezeul tuturor creaturilor şi a tuturor celor drepţi, care trăim înaintea
feţei Tale: Mulţumesc Ţie, că mai socotit vrednic pentru aceasta zi şi acest
ceas, ca să am parte la numărul martirilor Tăi, în paharul Christosului Tău, la
învierea sufletului şi a trupului la viaţa veşnică prin neputrezirea din Duhul
Sfânt. Să fiu primit printre ei înaintea feţei Tale, ca o jertfă grasă
şi plăcută, aşa cum Tu, veşnic drept Dumnezeu ai hotărât mai dinainte, mi-ai
făcut de cunoscut în prealabil, iar acum împlineşti.
Pentru toate
acestea Te preamăresc, Te binecuvântez, Te slăvesc, impreuna cu Fiul Tău drag,
cel veşnic, mare preot şi ceresc Isus Christos, cu care Ţie prin duhul sfânt se
cuvine slavă, acum şi în veci. Amin.” Eusebiu De
Cezareea, Istoria Bisericii
Observaţi că
bătrânul fruntaş Policarp credea “în învierea sufletului”, ceea ce implică –
fireşte - şi credinţa că sufletul este muritor, ca şi trupul? Avea el un duh înţelept,
când a rostit următoarea frază?
„Mulţumesc
Ţie, că m-ai socotit vrednic pentru această zi şi acest ceas, ca să am parte la
numărul martirilor Tăi, în paharul Christosului Tău, la învierea sufletului şi
a trupului la viaţă veşnică prin neputrezirea din duhul sfânt.”
Cum a putut
ajunge Policarp la o asemenea concepţie despre suflet?
Echivalentul
cuvântului suflet în limba ebraică - „nefeş”,
este tradus deseori cu un alt cuvânt, uneori din neglijență, alteori vădit
intenţionat, ca să protejeze anumite idei despre suflet. În Geneza 9:4 textul
ebraic specifică următoarele „Dar carnea
cu al lui suflet în sânge, să nu mâncaţi.” Acest lucru e şi mai clar
explicat în Levitic 17:11, conform textului ebraic: „Căci sufletul cărnii în sânge este, şi eu vi l-am dat pe altar, ca să
facă ispăşire pentru sufletele voastre –
căci sângele sufletului face ispăşire.” Sufletul personifică omul, deoarece
acesta are un suflet, în sângele care inundă tot trupul. De aceea Biblia
vorbeşte de oameni ca de suflete; citește cu atenție următoarele texte biblice,
pe un site biblic interlinear: Exod 1:5; 12:4; Levitic 20:6; Ieremia 31:14;
Psalmii 57.6; 72:14; 119:28; 107:9; Matei 2:20; Fapte 27:37; Romani 13.1;
1Petru 3:20, Iacov 5:20.
În
cartea Geneza 2:7 citim definiția biblică a sufletului: „DOMNUL Dumnezeu a făcut pe om din țărâna pământului, i-a suflat în
nări suflare de viață, și omul s-a făcut astfel un suflet viu.” VDC La
moartea omului, duhul de viață se întoarce la Dumnezeu, nu sufletul (Ecleziast
12:7). Suflarea duhului de viață primită de la Dumnezeu, nu ia nimic din
conștiinta noastră (Iov 34:12-16). De exemplu duhul Domnului Isus a plecat la
Dumnezeu în clipa morții sale (Luca 23:46), dar el a rămas în mormânt trei zile
până la înviere, când și-a primit duhul de viață înapoi. El nu a spus că a fost la Dumnezeu, din contră, a spus că
încă nu s-a dus acolo (Ioan 20:17; Fapte 1:3; 1 Corinteni 15.4). Şi totuşi
nimic nu s-a pierdut din fiinţa lui.
În
concepţia biblică sufletul omului este muritor (Proverbe 23:13,14; Psalmii
16:10; Fapte 2:27-31) şi coboară în
şheol (locuinţa morţilor) odată cu
trupul, de unde poate fi înviat odată cu trupul. Poate pentru unii care
merg de zeci de ani la diferite culte aceste explicații ar fi șocante - din
cauza traducerilor care au deviat atât pe predicatori, cât şi pe ascultători,
dar aceasta este realitatea pe care o prezintă textele antice. Că sufletul
moare odată cu trupul reiese clar din următoarele pasaje: Exod 12.15, conform
textului ebraic: „acel suflet va fi
nimicit”; de asemenea la Ezechiel 18:4,20 se spune clar: „sufletul care păcătuiește acela va muri”. Același lucru este susținut și de Noul
Testament, de exemplu în Fapte 3:23 se precizează: „orice suflet care nu va asculta de profetul acela va fi nimicit din
popor”. În
textul original apare cuvântul grec
„psyche (suflet)”. Iacov 5:20 vorbește de salvarea unui suflet de la
moarte, dar cum poate fi salvat sufletul de la moarte dacă acesta este
nemuritor? Citește cu atenție pe un site interlinear și următoarele texte
scripturale în care apare termenul grecesc „psyche”
tradus cu suflet în limba română, dar care în unele traduceri a fost înlocuit
cu viață, ființă, vietate: Levitic 18:29; 19:8; Luca 6:9; 17:33; Ioan 12:25;
Romani 11.3; Evrei 10:39. Biblia nu susține că sufletul este nemuritor, ci
contrariul, că sufletul este persoana launtrică a omului și că acesta este
muritor ca și trupul omului. De ce este muritor şi sufletul? Deoarece omul nu
păcătuieşte doar cu trupul, ci sufletul împinge trupul omului la păcat (Marcu
7:21). Omul păcătuieşte atât cu sufletul cât şi cu trupul şi moare atât cu
trupul cât şi cu sufletul, deoarece plata păcatului este moartea (Romani 6:23).
De ce să fie pedepsit doar trupul, când şi sufletul trăieşte în zgârcenie şi
îmbuibare? „şi voi zice sufletului meu: "Suflete, ai multe bunătăţi
strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi înveseleşte-te!"
(Luc.12:19) Dumnezeu este drept!
Deci
Policarp avea dreptate, sufletul poate muri şi poate învia.
Iată
şi mărturia unui alt lider creştin important, Teofil al Antiohiei (169-177),
care scria:
"Dumnezeu
înviază trupul tău nemuritor, împreună cu sufletul; şi atunci, pentru că vei fi
nemuritor, vei vedea pe Cel nemuritor, dacă vei crede de acum în El”. Cartea
Întâia către Autolic, Capitolul VII
Despre
Teofil al Antiohiei
"Teofil
a fost episcop de Antiohia în secolul al II-lea. Convertit la creștinism și
devenit episcop și teolog, Teofil a fost un scriitor prolific și adesea citat
de scriitorii creștini de după el. Se cunosc puține lucruri despre viața
personală a episcopului Teofil al Antiohiei. După a sa Apologie către
Autolycus, Teofil pare să se fi născut din părinți păgâni către anul 120. S-a
convertit la creștinism după ce a studiat Sfânta Scriptură. Teofil a devenit
episcop al Antiohiei în anul al 6-lea al împărăției lui Marcus Aurelius, adică
în anul 168." Ortodoxwiki
Un
învăţat ortodox rus pe nume Gheorghi Vasilievici Florovski (†1979), afirma:
"Aspectul frapant al istoriei timpurii
a doctrinei creștine despre om este că mulți dintre principalii scriitori ai
secolului al II-lea par să fi negat în mod hotărât nemurirea (naturală) a
sufletului. Și aceasta nu pare să fie o opinie excepțională sau extravagantă a
numai câtorva scriitori, ci mai degrabă învățătura comună din acea perioadă.
Iar această convingere nu a fost complet abandonată într-o perioadă mai
târzie.”
Biografia
lui Florovski arată că el a fost bine informat în acest subiect. George
Vasilievici Florovsky (23 august, 1893 – 11 august, 1979) a fost un preot, teolog,
istoric și autor creștin ortodox proeminent al secolului XX. Şi-a petrecut
viața profesională la Paris (1920–1949) și New York (1949–1979). Alături de
Serghei Bulgakov, Vladimir Lossky, Justin Popović și Dumitru Stăniloae, a fost
unul dintre cei mai influenți teologi creștini ortodocși orientali de la
mijlocul secolului al XX-lea. Crescut într-un mediu erudit, a învățat engleză,
germană, franceză, latină, greacă și ebraică în timp ce era școlar, iar la
optsprezece ani a început să studieze filosofia și istoria. A absolvit
Universitatea din Odessa în 1916.
Iată de ce avem nevoie de învierea trupului şi a
sufletului la un loc cum au fost înainte şi nu numai de înviere, ci şi de o
stare de oameni mântuiţi, în care să ne putem bucura de noua viaţă, ce ni se va
oferi în dar, la înviere.
Să-i mulţumim lui Dumnezeu că ne-a iluminat, prin
Cuvântul Său!
Şi Dumnezeu să ne binecuvânteze prin adevărul Său! Amin!
Este învățătura
despre Iad sau Infern o doctrină adevărată sau falsă?
Andre
Chouraqui un evreu originar din Algeria a tradus Tanakhul, adică Biblia ebraică
sau Vechiul Testament în limba franceză. Aşadar a citit de la început pănâ
la sfârşit această carte şi s-a gândit la cele citite. După aceea a comentat
ceea ce a tradus, scriind aceste comentarii pe hârtie. Aşa a aflat despre el un
istoric francez, pe nume Georges Minois, care era interesat să facă o carte
despre istoria iadului (infernului) în culturile religioase ale lumii.
În
cartea ISTORIA INFERNURILOR, capitolul "JUSTIŢIA IMANENTĂ ŞI ŞEOL-UL
VECHILOR EVREI", autorul Georges Minois, un istoric, îl citează pe Andre
Chouraqui, un renumit savant evreu, care afirma că nicăieri în literatura
biblică ebraică, nu se vorbeşte, la evrei, despre un infern, în care oamenii
păcătoşi s-ar chinui în foc după moarte. El spune că această idee va apărea
mult mai târziu, în epoca în care evreii au fost preluaţi în stăpânire de greci.
Deci chiar dacă acum evreii cred în aşa ceva, credinţa aceasta nu vine din
cărţile Tanakhului (Vechiul Testament), ci de la greci. El recunoaşte că în
concepţia evreilor antici, nu exista un "infern" în care oamenii ar
fi fost chinuiţi în foc, după moarte.
Dacă
iadul chinuitor nu a fost inventat de evrei, cine l-a inventat?
Sursele
anticilor îl confirmă pe Andre Chouraqui când arată că inventatorii antici ai
infernului (iadului) chinuitor au fost învăţaţii păgâni şi nu evreii.
Iată
cine a inventat iadul chinuitor şi motivele care au stat la baza acestei
invenţii:
Polybius,
istoric antic, spune: "Din moment ce mulțimea este mereu schimbătoare,
plin de dorințe nelegiuite, pasiuni iraționale și violență, nu există nici o
altă cale de a le menține în ordine, decât teama și teroarea lumii invizibile;
ptr. care relatare mi se pare ca strămoșii noștri au acționat judicios, când AU
NĂSCOCIT să aducă în credința populară aceste noțiuni ale zeilor, și a zonelor
infernale." B. vi 56.
Titus
Livius, istoricul celebru, vorbește despre el în același spirit, iar el laudă
înțelepciunea lui Numa Pompilius, pentru că el a inventat teama de zeii
subterani, ca "un mijloc mai eficace de guvernare a unei populatii
ignorante și barbare." Hist., am 19.
Strabo,
geograful, spune: "Mulțimea este reţinută de la viciu prin pedepsele
zeilor, ce se spune că le provoacă pe infractori, și prin aceste terori și
amenințări prin care anumite cuvinte îngrozitoare și forme monstruoase le
imprima în mintea lor ... Pentru că este imposibil să guvernezi mulțimea de
femei, și toată gloata comuna, prin raționament filozofic, și să le conduci la
evlavie, sfințenie și virtute - dar acest lucru trebuie făcut prin superstiție,
sau teama de zei, prin semnificaşia fabulelor și minunilor; pentru ca tunetul,
egida, tridentul, torțele (ale Furiilor), dragonii, și celelalte., sunt toate
fabule, cum este, de asemenea toata teologia veche. Aceste lucruri legiuitorii
le utilizeaza ca sperietori de ciori pentru a îngrozi mulțimea
copilărească." Geog., B.
Timaeus
Locrus, Pitagoreanul, care dupa ce atesta că doctrina recompensei și pedepsei
după moarte este necesară pentru societate, continuă după cum urmează:
"Pentru că după cum uneori vindecăm corpul cu remedii nesănătoase, când
cele mai sănătoase nu produc nici un efect, așa am restrânge acele minți cu
relații false, pe cei care nu vor fi convinși de adevăr. Există o necesitate,
prin urmare, de insuflare a spaimei acestor chinuri străine: cum că sufletul
îşi schimbă locuința aceasta; că lașul este împins rușinos în trupul unei
femei; criminalul este încarcerat în formă de fiară sălbatică; cel vanituos şi
nestatornic este schimbat în păsări, și leneșului și neștiutorii în
pești."
Minciuni.
Şi toate minciunile vin inspirate de la Diavolul, care este tatăl minciunii.
Dar cine este acest savant evreu şi de
unde ştie el aceste lucruri?
Din
vasta sa bibliografie aflăm următoarele: Pe numele său complet Nathan André Chouraqui (ebraic: נתן אנדרה שוראקי; 11 august 1917 -
9 iulie 2007) a fost un avocat, scriitor, cărturar și politician
franco-algerian-israelian. Chouraqui s-a născut în Aïn Témouchent, Algeria.
Părinții săi, Isaac Chouraqui și Meleha Meyer, ambii provin din familii
evreiești spaniole care, încă din secolul al XVI-lea, au acționat ca
judecători, teologi, rabini, poeți și oameni de știință în Africa de Nord. Din
1935 a studiat Dreptul și Studiile rabinice la Paris. A activat în Rezistența
franceză în maquisul Franței centrale (1942-1945). Avocat și ulterior judecător
în districtul Curții de Apel din Alger (1945–1947), Chouraqui a devenit doctor
în drept în 1948 (Universitatea din Paris). Chouraqui a scris sute de articole
în presa mondială, numeroase prelegeri și cărți despre problemele spirituale și
politice ridicate de învierea statului Israel. Universal prin esență, scrierile
sale variază de la poezie și teatru la studii juridice, ficțiune până la eseuri
filosofice, istorie și sociologie și, în special, traducerea și exegeza Bibliei
ebraice, a Noului Testament și a Coranului.
Îngerul
lui Dumnezeu spune lămurit ca toţi morţii - fie buni, fie răi - dorm în ţărâna
pământului, aşteptând învierea şi apoi judecata. Prin faptul că îngerul sfânt
spune că cei morţi dorm, inclusiv cei răi, exclude posibilitatea ca aceştia să
fie într-un loc subteran în care s-ar chinui în foc. Şi acest fapt a fost
confirmat de Domnul şi Mântuitorul Isus, care a spus că toţi morţii vor auzi
glasul lui din morminte, nu din paradis sau iad. El a fost evreu după neam
omenesc, numit pe evreieşte Yeşhua, care ca Fiu al lui Dumnezeu, a coborât din
cer, ca să se nască ca om şi să ne conducă în tot adevărul: Daniel 12:2,13 Ioan
5:28,29. Cum să contrazică El pe îngerul sfânt al lui Dumnezeu?
Noul
Testament nu învaţă altceva, după cum vedem la Ioan 5:28,29, în afară de Luca
16:19-31, care este un text neautentic, ataşat ulterior la Evanghelia după
Luca. Sau nu a ştiut Domnul Isus cum vor sta lucruile? Nici vorbă!
Biblia
arată că aceia care nu acceptă să facă voia lui Dumnezeu, care este facerea de
bine după adevăr şi refuză să trăiască în iubire de semeni conform cu voința
divină, vor fi înviaţi, judecaţi şi condamnaţi la moartea a doua şi nu la un
chin ce ţine veşnic, după cum este scris:
2Tesaloniceni
1:9,10. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veșnică de la fața Domnului și de la
slava puterii Lui,
când
va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinții Săi și privit cu uimire
în toți cei ce vor fi crezut; căci voi ați crezut mărturisirea făcută de noi
înaintea voastră.
Evrei
10:26,27 Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoştinţa adevărului,
nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o aşteptare înfricoşată a
judecăţii şi văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi.
Dacă
nu există viață în starea de moarte, ci viaţa pentru cei morţi apare doar după
înviere, atunci nu există nici iadul chinuitor după moarte. E logic. Cum să
chinuieşti un om mort înainte de înviere? Dar oare va fi un iad veşnic
chinuitor la învierea din morţi pentru cei nemântuiţi?
Traducătorii înflăcăraţi de ideea unui iad
veşnic chinuitor au mers până acolo încât au falsificat Cuvântul lui Dumnezeu,
înlocuind expresia Şheol, adică „Locuința
morților” cu „Iad” sau „Infern”. Astfel s-a promovat o
învățătură falsă de la Diavolul, tatăl
minciunii (Ioan 8:44). Sfânta Biblie arată în mod clar și fără echivoc că plata
păcatului este moartea, adică nimicirea, nu chinul veșnic, după cum reiese
dintr-o sumedenie de pasaje Scripturale: Psalmii 37:9,20,34-38; 92:7; 94:23;
Luca 13.1-5; Romani 1:32; 1Corinteni 3:16,17; etc.. În plus expresiile „foc veșnic”, „lac (iaz) de foc, „gheena”, nu reflectă un loc de tortură veșnic,
ci aspectul distrugerii veșnice.
Când
Biblia vorbește de foc veșnic, se referă la efectul focului, că păcătoșii nu
scapă de pedeapsa distrugerii veșnice. Expresia „foc veșnic” e un ebraism
metaforic, ca în Iuda 7 unde se vorbește de pedeapsa focului veșnic pe care a
suferit-o Sodoma și Gomora. Noi știm că focul care a nimicit acele orașe s-a
stins (Ieremia 49:18; 50:39,40), dar efectul focului este veșnic; au fost
distruse pe veci (2Petru 2:6; Isaia 13:19-22). E pedeapsa unui foc care nu se
schimbă.
Termenul
gheena se referă la distrugere, căci când s-a folosit acest cuvânt, în afara
zidurilor Ierusalimului era un loc unde se aruncau gunoaie și corpurile moarte
ale criminalilor și ale animalelor, peste care se presară sulf, care întreținea
arderea; nimic viu nu era aruncat în gheenă, astfel locul nu reprezintă un loc
al chinului, ci al distrugerii, după cum spune chiar Domnul Isus în Matei
10:28: „nu vă temeţi de cei ce vă ucid trupul şi apoi nu mai pot face nimic; ci temeţi-vă de Cel care,
după moarte, vă poate arunca şi trupul
şi sufletul în gheena” (redare din sec II); deci gheena este un loc al
distrugerii, atât a trupului cât și a sufletului.
Ca
și „gheena”, „lacul de foc” se referă la moartea a doua adică cea veșnică
(Apocalipsa 20:14; 21:8). De fapt învățătura despre un iad sau un infern de foc
în care sunt chinuiți etern oamenii nemântuiţi îl dezonorează pe Dumnezeul
iubirii și al dreptății. Cum poate fi Dumnezeu dragoste (1Ioan 4:8), dacă
chinuie veșnic sufletele oamenilor nemântuiţi? Care părinte iubitor ar face așa
ceva, cu acei copii care nu i se supun? Sau vi se pare drept ca Dumnezeu pentru
păcate făcute timp de 70, 80 de ani să dea ca pedeapsă o chinuire eternă în foc?
Unii
cred că Diavolul şi îngerii lui îi vor chinui pe cei nemântuiţi în foc. Dar vi
se pare corect și just ca Dumnezeul luminilor să colaboreze cu Diavolul și
acesta să-i chinuie pe oameni? Poate Dumnezeul Adevărului să colaboreze cu
Dumnezeul Minciunii? Biblia arată că însuși Satan va fi nimicit (Romani 16:20;
Evrei 2:14) şi îngerii lui la fel (Matei 25:41), cine ar chinui atunci pe cei
nemântuiţi? Este clar că învățătura despre iad vine de la Diavol și aruncă o
pată asupra Tatălui nostru drept şi sfânt. Cei care promovează o astfel de
învățătură, pun mai presus tradiţia din cuvântul oamenilor decât cel al lui
Dumnezeu, învăţând minciunile dracilor (1Timotei 4:1).
Morții
sunt fără viață până la înviere. Biblia vorbește de învierea morților (Ioan
5:28,29), dar ce rost are învierea dacă ei sunt vii pe undeva,
unii în rai și alții în iadul de foc? În plus, cum să chinuieşti pe cineva care
încă nu a înviat şi nu a fost judecat? Eventual, cei nemântuiţi ar putea fi
chinuiţi etern în foc, după ce vor fi înviaţi şi judecaţi, dar nu în această
stare de moarte în care nu ştiu şi nu simt nimic...
Dar
oare asta vrea Dumnezeu – un Dumnezeu al dreptăţii şi iubirii?
Dacă
Dumnezeu ar păstra pe cei nemântuiţi în împărăţia Sa, aceştia ar fi o nouă
sursă de păcate, nedreptate, discordie şi nefericire. Asta ar duce la
agonizarea stării de păcat. Singura soluţie justă este avertizarea lor continuă
şi apoi eliminarea lor din existenţă, la înviere şi judecată, în faţa unui
tribunal omenesc, formată din aceia care au respins tentaţiile păguboase ale
păcatelor:
1Corinteni
6:2. Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea va fi judecată de voi,
sunteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri de foarte mică însemnătate?
Luca
11:31. Împărăteasa de la miazăzi se va scula, în ziua judecăţii, alături de
bărbaţii acestui neam şi-i va osândi; pentru că ea a venit de la capătul
pământului ca să audă înţelepciunea lui Solomon; şi iată că aici este Unul mai
mare decât Solomon.
32.
Bărbaţii din Ninive se vor scula, în ziua judecăţii, alături de neamul acesta
şi-l vor osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că
aici este Unul mai mare decât Iona.
În
final să ne întrebăm: suntem noi ai lui Dumnezeu, ca să scăpăm de judecata şi
osânda veşnică, care nu este chinul veşnic în foc ci distrugerea veşnică în foc?
Între adevăr şi minciună este o mare diferenţă!
De
aceea să ne rugăm ca Dumnezeu să ne binecuvânteze prin adevărul Său! Amin!
Despre
Luca 16:19-31 cu ochi deschişi şi minte ageră
Ce
este acest text: o plidă, o scenă literală sau un text dubios?
Un om înzestrat cu o minte
ageră, este pătrunzător şi este capabil să surprindă și să înțeleagă ceea ce
scapă majorității; el este ascuțit la minte, ager - dovedește agerime, pătrundere, subtilitate,
istețime, finețe spirituală. Dacă cunoaşte bine toată Biblia, un astfel de om
automat îşi va da seama că acest text şochează prin faptul că contrazice toată
Biblia în ce priveşte starea morţilor şi trece peste cuvintele Domnului şi
Mântuitorului nostru Isus Christos, care ne învaţă că judecata şi osânda au loc
după înviere. Un om mort nu poate fi judecat şi condamnat, numai după ce
învie...
Ioan 5:28. Nu va
mirati de lucrul acesta; pentru ca vine ceasul cand toti cei din morminte vor
auzi glasul Lui
29. si vor iesi afara
din ele. Cei ce au facut binele vor invia pentru viata; iar cei ce au facut
raul vor invia pentru judecata.
Matei12:41. Bărbaţii
din Ninive se vor scula alături de neamul acesta, în ziua judecăţii, şi-l vor
osândi, pentru că ei s-au pocăit la propovăduirea lui Iona; şi iată că aici
este Unul mai mare decât Iona.
Alfred E. Housman,
evaluator de text al lucrărilor clasice, arată că evaluarea textului (aşanumita
critică textuală) este atât o știință cât și o artă. Aceasta este o știință,
deoarece reguli diferite reglementează evaluarea diferitelor tipuri de erori și
lecturi ale copiatorului, dar este și o artă, deoarece aceste reguli nu pot fi
aplicate strict tuturor situațiilor. Suntem într-o asemenea situație în ceea ce
privește Luca 16:19-31. Biblia este un tezaur clasic de artă literară și
conține multe noduri gordiene. Avem nevoie de un „artist” grozav care să
dezlege aceste noduri. Și acesta este Dumnezeu. Avem nevoie ca Dumnezeu să
„intervină” în mintea noastră pentru a ne atinge scopul (corect).
Manuscrisele din secolul II conțin 71% din Evanghelia după Luca în fragmente
(818 din 1151 versete, dacă au existat într-adevăr 1151 versete în textul
original) şi ele au fost cartografiate şi inventariate. Din secolul I nu ni s-a
păstrat nici un fel de manuscris, din această carte, după câte ştiu. Acestea
sunt acele fragmente: Luca 1:58-59; 1:52-2:1; 2:6-7; 3:8-4:2; 4:29-32;
4:34-5:10; 5:30-7:32; 7:35-39,41-43; 7:46-9:2; 9:4-17:15; 17:19-18:18; 22:4-24:53.
După cum putem vedea, capitolul 16 există dar – atenţie mare - există şi
anumite diferenţe în acest capitol, faţă de ce avem acum în versiunile
româneşti şi putem trage anumite concluzii pertinente. De exemplu în unele
versiuni în manuscris apare scris că este o pildă şi bogatul nu are nume, dar
în altele bogatul are nume şi nu apare menţiunea că ar fi fost o pildă.
Din câte știu, manuscrise
ce ar conţine Evanghelia după Luca completă nu există decât din secolul al
IV-lea. Totuşi, cineva a raporat că a existat în SUA o copie completă a acestei
evanghelii din secolul II. Manuscrisul s-a pierdut, dar cineva a făcut fotocopii.
Unde ar fi acestea nu ştiu. Este un lucru neobişnuit, ca un manuscris de o
asemenea importanţă să se piardă în epoca noastră modernă şi să nu se ştie unde
sunt copiile făcute. De aceea se naşte întrebarea, oare nu a fost ascuns
intenţionat, pentru ca să nu se vadă diferenţele dintre textul vechi şi textul
de astăzi? Cel mai vechi fragment de manuscris care conţine Luca 16 este mss
P75, dar încă se mai discută dacă manuscrisul este din secolul II sau secolul
III.
Chiar dacă acest
manuscris ar fi din secolul II, apare un mare semn de întrebare: de ce acest
fragment din Luca 16:19-31 nu este citat sub nici o formă de către cei mai
importanţi autori ai secolului II, doar de cei cu tendinţe eterice (Marcion,
Tatian, Clement)?
În ceea ce privește evaluarea și explicația acestui pasaj,
în creștinism au apărut trei tradiţii, fie ca o întâmplare reală, fie ca o
povestire cu tâlc (pildă), fie că povestea nu a fost spusă de Domnul nostru Isus.
Cum văd cercetătorii acest lucru: „Unii spun că povestea este în întregime
atribuită lui Isus (Bauckham 1991, 45; Marshall, 634; Blomberg, 203-5; Jeremias
1972, 186; Fitzmyer 1985, 1127; Hock, Vol. 4, 266-) 7) în timp ce alții o văd
ca o poveste pre-creștină atribuită lui Isus (Bultmann 1963, 203), o inserție
apocrifă ulterioară (întreaga poveste, Cairus 2006, 35-45) sau o editare
proprie a evanghelistului Luka (Drury,
159-60). Unii erau nedumeriţi încă din antichitate, chiar dacă o preferau ca
argument forte în doctrina lor, de exemplu Origene, de ce povestea apare brusc
în locația sa actuală (Reiling și Swellengrebel, 569-70). Eruditul Aecio Cairus
susține excluderea pasajului 16:19-31 din versiunea originală a Evangheliei, pentru
o tranziție lină de la 16:18 la 17:1 (Cairus, 43). El vede versetele 19-31 ca
întrerupea fluxului naraţiei, „pentru aceeași condamnare a doctrinei fariseului
introdusă în 16:15-17” (Marshall, 632).
Referințe: Daniel Berchie, Samson Dakio, Luca 16:19-31: The Intermediate State
of the Soul
Din partea mea, mă alatur opiniei lui Cairus şi a altor
savanţi sau laici având aceeaşi părere, şi nu cred că această opinie ar trebui
anatemizată, având în vedere argumentele întemeiate ce le aduce, de exemplu că
acest pasaj nu se reflectă deloc în scrierile apostolului Pavel.
Din contră, lipseşte din toată teologia epistolelor
pastorale sau ecumenice ale Noului Testament, care spun cu totul altceva despre
pedeapsa celor nemântuiţi:
Romani 6:23 Nouă Traducere În
Limba Română (NTLR)
23 Fiindcă plata păcatului
este moartea (şi nu chinul veşnic), dar darul lui Dumnezeu este
viaţa veşnică în Cristos Isus, Domnul nostru.
Şi acum vedeţi ce se întâmplă la judecata viitoare
(adică după înviere), căci textul următor vorbeşte
de judecată, nota bene:
Biblia în versiunea lui Cornilescu Evrei 10:27. ci
doar o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi
văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi.
Biblia în versiunea Ortodoxă Evrei 10:27 Ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care
va mistui pe cei potrivnici.
Biblia în versiunea Baptistă Evrei 10:27 ci numai o aşteptare înfricoşată a judecăţii şi a focului cumplit
care-i va mistui pe cei care I se împotrivesc lui Dumnezeu.
Însă aici textul grec spune aşa:
"ci doar o asteptare înfricoşată a judecăţii
(kriseos) şi a focului (kai pyros) zelos (zelos) care va mânca
(esthiein) pe cei răzvrătiţi (tous hypenatious).
Întrebare: De ce va fi mistuire
şi nu chinuire la judecată?
Răspuns: Fiindcă Dumnezeu care este iubire, nu ar
acţiona contra propriei sale firi.
Cornilescu Evrei 12:29 fiindcă Dumnezeul nostru este
"un foc mistuitor".
Ortodoxă Evrei 12:29 Căci "Dumnezeul nostru este
şi foc mistuitor".
Baptistă Evrei 12:29 pentru că „Dumnezeul nostru este
un foc mistuitor"
De ce nu scrie că Dumnezeu este un foc chinuitor, cum
vedem în Luca
16:19-31!? Nici chiar
voi nu aţi putea face asta, dacă v-ar cere cineva! Însăşi firea noastră se
îngrozeşte de aşa ceva. Eruditul karait Nehemia Gordon spunea că “Dumnezeu nu
este Moloh!”.
Ar putea un tată să-şi chinuie etern un copil, oricât
de rău ar fi fost el? Eu cred că nu. Şi atunci, de ce îi puneţi în seama lui
Dumnezeu aşa ceva? Oare el nu este Tatăl tuturor oamenilor? Nu aşa zicem în
rugăciunea "Tatăl nostru"?
Aşadar Luca 16:19-31 este un text străin de Dumnezeu, de Isus, de sfinţii
îngeri şi de apostoli, de Biblie şi de Evanghelie.
Şi Dumnezeu să ne binecuvânteze prin adevărul Său, spre libertatea din minciuni, spre viaţa veşnică în adevăr! Amin!
Dragi interesați, sunteți invitați să citiți
Biblia cu înțelepciune, deoarece „Nu există armonie în Biblie, decât atunci
când folosiți întreaga Biblie”. Uimitoarele profeții ale Bibliei ne întăresc
credința și sunt benefice pentru toți credincioșii (inclusiv necredincioșii).
Toate acestea arată că suntem în timpul în care se vor întâmpla mari evenimente
profetice. Citiți Biblia cu rugăciune și pocăință! Este o carte plină de
răspunsuri.
„De 30 de ani fac săpături arheologice. . .
și, în ceea ce privește acuratețea istorică, am descoperit că Biblia avea
întotdeauna dreptate. „Nelson Glueck (4 iunie 1900 - 12 februarie 1971) rabin
american, academician, arheolog, președinte al Uniunii Colegiului Evreiesc.
Să
luăm exemplul celor zece fecioare (Matei 25: 1-13) și să ne pregătim temeinic -
individual și ca adunare, pentru a nu ne fi rușine în acea zi a cercetării
noastre! Avem nevoie de o adevărată pocăință (nu de un tip de scenă) și de o
Reformă finală (Trezire) în creștinism! Pentru aceasta trebuie să ne întoarcem
la creştinismul clasic practicat de Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos
şi ucenicii Săi! Dumnezeu Tatăl pe El l-a rânduit să ne fie învăţător şi
exemplu de urmat. Cine va face asta nu va fi lăsat de ruşine.
