Ce este pedeapsa veşnică?
Este "moartea a doua":
Apocalipsa 20:14. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Aceasta este a doua moarte: iazul de foc.
15. Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.
Şi când se aplică moartea a doua?
La judecată:
Apocalipsa 20:12. Şi i-am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor.
A fost deja judecata?
Nu. Fiindcă judecata va fi la învierea din morţi:
Apocalipsa 20:12. Şi i-am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor.
13. Şi marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; şi Moartea şi Locuinţa morţilor au dat pe morţii care erau în ele; şi au fost judecaţi fiecare potrivit faptelor lor.
Ioan 5: 28. Nu vă minunaţi de aceasta, pentru că vine un ceas în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui
29. şi vor ieşi: cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, şi cei care au făcut cele rele, spre învierea judecăţii.
Cum se va manifestă moartea a doua?
Prim mistuirea păcătoşilor:
Evrei 10:26. Pentru că, dacă noi păcătuim voit, după primirea cunoştinţei adevărului, nu mai rămâne jertfă pentru păcate,
27. ci o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care-i va mistui pe cei împotrivitori.
2Tesaloniceni 1:9. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui,
10. când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră.
De ce este moartea a doua o pedeapsă veşnică?
Deoarece sentinţa judecăţii la această moarte este pentru totdeauna (veşnică), definitivă şi irevocabilă:
A se vedea următorul extras din cartea Focul Care Mistuie (Consumă), cartea fratelui Edward William Fudge: The Fire That Consumes (Focul Care Consumă).
Este o carte ce tratează problema pedepsei ce o vor suferi păcătoşii, care nu se întorc la ascultarea lui Dumnezeu, ci îşi urmează propriile căi.
Iată un extras din carte, cu permisiunea autorului:
„Etern” asociat cu cuvinte de acţiune
Dintre cele 70 de întrebuinţări ale cuvântului „etern” (aionios) în Noul Testament, de şase ori acest cuvânt determină substantive care se referă la acţiuni sau procese, ca persoane sau lucruri cu formă distinctă. Aceste cazuri necesită o consideraţie deosebită. Ele sunt „salvare eternă” (Evrei 5.9), ”mântuire eternă” (Evrei 9.12), „judecată eternă” (Evrei 6.2), „păcat etern” (Marcu 3.29), „pedeapsă eternă” (Matei 25.46) şi „distrugere eternă” (2Tesalonicieni 1.9). Trei dintre acestea apar în epistola către Evrei; toate şase se referă la judecata finală şi la rezultatul ei.
Aici observăm din nou calitatea de altă-eră a „etern”-ului. Există ceva transcendent, escatologic, divin, referitor la această judecată, acest păcat, această pedeapsă şi distrugere, această mântuire şi salvare. Ele nu sunt chestiuni umane, legate de această eră, ci sunt de cu totul altă natură. Pe de altă parte, ceva din această judecată, acest păcat, această distrugere, mântuire şi salvare nu va avea sfîrşit. Dacă într-un sens aceste lucruri sunt nemuritoare, ele sunt, în alt sens, fără limite temporale. Ele aparţin acelei Ere care va veni şi care nu este limitată de timp şi care nu va avea sfîrşit.
„Judecata eternă” (Evrei 6.2). Printre „învăţăturile de bază” care formează „fundaţia” învăţăturilor creştine se află „învierea morţilor şi judecata eternă”. Aceasta înseamnă literal învierea „celor morţi” (nekron, la plural), în aparenţă şi a celor buni şi a celor răi, şi este legată de acea judecată care este a Erei care va veni, nu doar o judecată făcută de oameni sau de Dumnezeu aici şi acum. Aceasta este calitatea, însă care este durata ei? Cum este judecata finală „eternă” în sensul de nesfârşită (care nu conteneşte)?
Acţiunea de judecare nu va dura, în mod cert, pentru totdeauna. Insă putem obesrva că textul vorbeşte despre sentinţă (krimatos) şi nu despre judecare. Va exista un act sau proces de judecare, iar după aceea se va termina. Insă judecarea are ca rezultat o sentinţă - iar aceasta nu va avea sfârşit. Acţiunea în sine este un lucru; rezultatul ei, chestiunea ei, este cu totul alt lucru. „Etern” se referă aici la rezultatul acţiunii, nu la acţiunea însăşi. Odată ce judecarea ia sfârşit, sentinţa va rămâne-chestiunea eternă, nesfârşită a procesului de judecată odată pentru totdeauna.
„Mântuirea Etenă” (Evrei 9.12). Christos a intrat în serviciul său de Mare Preot prin cel mai mare templu care nu este făcut de mâna omului şi care nu face parte din această creaţie.” El nu a intrat prin intermediul sângelui caprelor şi viţeilor; ci El a intrat în Cel Mai Sfânt Loc pentru toţi prin însăşi sângele Său, dobândind astfel mântuirea eternă.” Este clar că „eternă” are aici, de asemenea, un aspect calitativ. Aceste chestiuni ţin de o categorie care nu face parte din această creaţie (v.11). Ele aparţin „Spiritului etern” (v.14), şi nu cărnii. Ele aparţin noului legământ şi „moştenirii eterne”(v.15). Prin credinţă aceste lucruri „eterne” sunt deja în funcţiune şi chiar vizibile (Evrei 11), cu toate că ele ţin de o ordine diferită de creaţia spaţiu-timp din care noi facem parte în prezent.
Această mântuire este eternă şi în sensul de care nu conteneşte. Aceasta nu înseamnă că procesul de izbăvire continuă la nesfârşit - Christos a îndeplinit acest lucru odată pentru totdeauna! Autorul nostru subliniază că Christos nu trebuia să sufere „de mai multe ori de la începutul creaţiei”. Mai degrabă, „El a apărut odată pentru toţi la sfârşitul veacurilor pentru a termina cu păcatul prin sacrificiul Său” (Evrei 9.25,26). Insă acest act de izbăvire odată pentru totdeauna, care s-a terminat, nu se va mai repeta niciodată şi nici nu poate fi duplicat, chestiuni dintr-o mântuire care nu va trece niciodată. „Etern” se referă aici, din nou, la rezultatul acţiunii, nu la actul însăşi. Odată ce izbăvirea a avut loc, mântuirea rămâne. Si acest rezultat „etern” al acţiunii odată pentru totdeauna nu va trece niciodată.
„Salvarea Eternă” (Evrei 5.9). Printr-o supunere respectuoasă şi printr-o obedienţă perfectă, Isus a devenit „izvorul salvării eterne pentru toţi cei care I se supun. „Această salvare face parte din calitatea eternă a noii ordini – acea ordine în care Isus poate fi preot ca Melchisedec (v.10). Este deja o realitate (Evrei 415,16), căci se intesectează parţial cu ordinea prezentă chiar în timp ce o transcende. Insă această salvare este de asemenea „eternă” în sensul că nu va avea sfârşit. Isus nu Işi salvează în continuu poporul;El a făcut acest lucru odată pentru totdeauna, după cum am văzut deja. Această salvare este eternă pentru că este rezultatul durabil care izvorăşte din procesul sau actul de salvare odată pentru totdeauna. Rezultatul rămâne chiar şi după ce actul a luat sfârşit.
Expresia „salvare eternă” poate proveni aici din Isaia 45.17. Acolo Dunezeu promisese că „Israrelul va fi salvat de Domnul printr-o salvare eternă.” Este evident, din următoarele cuvinte, că Dumnezeu are în minte mai degrabă rezultatul pe care Il va realiza şi nu actul pe care îl va efectua. „Nu veţi fi niciodată daţi de ruşine sau batjocoriţi, în anii ce vor urma.” Odată ce actul de salvare a avut loc, salvarea rămâne. Iar acest rezultat „etern” al acţiunii terminate a lui Dumnezeu nu va trece niciodată.
„Păcatul Etern” (Marcu 3.29). Într-o controversă cu câţiva învăţaţi ai Legii, Isus a spus „Oricine huleşte împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat niciodată; el este vinovat de un păcat etern.” Următoarea afirmaţie a lui Marcu ne spune care era „păcatul etern”. „El a spus aceasta pentru că ei spuneau „Are spirit rău.” (Marcu 3.6,30). Acest păcat de atribuire a puterii Duhului Sfânt manifestată în Isus domeniului demonic avea o calitate pe care alte păcate nu o aveau. Era „etern” în acel sens pentru că opunea rezistenţă şi contrazicea puterea Erei care va veni. Era în opoziţie cu indestructibila împărăţie a lui Dumnezeu, după cum subliniază Luca în pasajul paralel (Luca 11.20). Acest păcat nu va fi iertat, nici măcar în Era care va veni, ceea ce pentru Matei este echivalent cu a spune că este un „păcat etern” (Matei12.32). Actul de a păcătui nu continuă la nesfârşit; a fost comis cu acea ocazie în timpul slujbei lui Isus şi nu poate fi repetat niciodată în acelaşi fel. Oamenii sunt pedepsiţi în iad pentru păcatele comise în timpul acestei Ere Prezente, nu pentru răul făcut după ultima zi (Romani 2.6-16). Acest păcat „etern” a fost comis o dată. Insă rezultatul său rămâne pentru eternitate.
„Distrugerea Eternă” (2Tesalonicieni 1.9). Când Isus va veni, El Işi va pedepsi duşmanii care au refuzat să Il cunoască pe Dumnezeu şi să se supună învăţăturii Sale. „Ei vor fi pedepsiţi cu o distrugere eternă şi duşi din prezenţa Domnului şi din maiestatea puterii Sale.”
Această distrugere face parte în mod evident din Era care va veni. Ea aparţine acelor realităţi escatologice care sunt acum nevăzute şi misterioase pentru Veacul nostru Prezent. In acest sens ea are calitatea de „eternă”. Luând în considerare ceea ce am văzut până acum, sugerăm că distrugerea este de asemenea durabilă şi nesfârşită.
Noua Versiune Internaţională foloseşte două verbe pentru a descrie ce se va întâmpla celor răi în acea zi. „Ei vor fi pedepsiţi (cu distrugere eternă), şi vor fi „duşi „ din prezenţa şi puterea Domnului”. Al doilea verb nu este în greacă dar este furnizat de traducătorii NVI pentru a exprima ce cred ei că înseamnă. Vom discuta aceasta mai târziu. Deocamdată este important să vedem că orice s-a întâmpla în „ziua în care El va veni” (v.10), nu se va întâmpla pentru totdeauna, însă atunci când El va aduce distrugerea lor, rezultatul ei nu se va sfârşi.
Luând în considerare celelalte învăţături, atât ale Noului cât şi ale Vechiului Testament, care vor fi examinate în capitolele următoare, sugerăm aici că această „distrugere eternă” va însemna extincţia celor menţionaţi. (...)
„Pedeapsa Eternă” (Matei 25.46). Isus Îşi încheie parabola cu Oile şi Caprele cu afirmaţia că cei răi „vor merge la pedeapsa eternă dar cei drepţi vor avea viaţă veşnică”. Atît viaţa cât şi pedeapsa fac parte din calitatea Erei care va veni. Avem ceva experienţă legată de viaţă şi pedeapsă. Insă nu putem şti acum ce va fi viaţa eternă - în deplinătatea ei - şi nu putem şti acum nici ce va fi pedeapsa eternă – în oroarea ei. Ambele reprezintă mai mult decât o extensie temporală a ceea ce simţim acum. Suntem familiari într-o oarecare măsură cu aceste substantive; adjectivul ne spune că ele vor avea o calitate pe care nu o înţelegem încă. Există în mod cert un aspect calitativ referitor la pedeapsa „eternă”.
In acelaşi timp, viaţa şi pedeapsa din acest pasaj nu vor avea sfârşit. Ele sunt „eterne” cu sensul de durabile (...) Insă pedeapsa va rămâne pentru veşnicie.
Concluzie. Acesta este un argument puternic pe care condiţionaliştii l-au impus cu putere. In toate textele utilizate de acest studiu, niciun scriitor tradiţionalist nu s-a legat deloc de acest argument, probabil cu excepţia afirmării că este fals, fără a furniza dovezi concrete – şi acest lucru se întâmplă rar. Ca majoritatea argumentelor condiţionaliste, acesta a fost pur şi simplu ignorat. Dacă concepţia tradiţionaliştilor despre iad ar fi adevărată, un răspuns incontestabil şi convingător trebuie să apară. Din moment ce cu toţii dorim să ştim adevărul lui Dumnezeu aşa cum a fost revelat în Sfânta Scritpură, nimeni nu ar trebui să fie ameninţat, indiferent de ce parte a discuţiei se află. Aceasta este o provocare care necesită o exegeză atentă şi un studiu pios în contextul unei încredinţări autorităţii finale a Cuvântului lui Dumnezeu.
Cu permisiunea autorului
Edward William Fudge, The Fire That Consumes (Focul care consumă), chapter 3, pages 44-48
Film autobiografic "Hell and Mr. Fudge"
Postări recomandate
Este "moartea a doua":
Apocalipsa 20:14. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Aceasta este a doua moarte: iazul de foc.
15. Şi dacă cineva nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc.
Şi când se aplică moartea a doua?
La judecată:
Apocalipsa 20:12. Şi i-am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor.
A fost deja judecata?
Nu. Fiindcă judecata va fi la învierea din morţi:
Apocalipsa 20:12. Şi i-am văzut pe cei morţi, mari şi mici, stând în picioare înaintea tronului; şi au fost deschise nişte cărţi. Şi a fost deschisă altă carte, care este a vieţii. Şi morţii au fost judecaţi după cele scrise în cărţi, potrivit faptelor lor.
13. Şi marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; şi Moartea şi Locuinţa morţilor au dat pe morţii care erau în ele; şi au fost judecaţi fiecare potrivit faptelor lor.
Ioan 5: 28. Nu vă minunaţi de aceasta, pentru că vine un ceas în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui
29. şi vor ieşi: cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, şi cei care au făcut cele rele, spre învierea judecăţii.
Cum se va manifestă moartea a doua?
Prim mistuirea păcătoşilor:
Evrei 10:26. Pentru că, dacă noi păcătuim voit, după primirea cunoştinţei adevărului, nu mai rămâne jertfă pentru păcate,
27. ci o înfricoşătoare aşteptare sigură a judecăţii şi văpaie de foc care-i va mistui pe cei împotrivitori.
2Tesaloniceni 1:9. Ei vor avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui,
10. când va veni, în ziua aceea, ca să fie proslăvit în sfinţii Săi şi privit cu uimire în toţi cei ce vor fi crezut; căci voi aţi crezut mărturisirea făcută de noi înaintea voastră.
De ce este moartea a doua o pedeapsă veşnică?
Deoarece sentinţa judecăţii la această moarte este pentru totdeauna (veşnică), definitivă şi irevocabilă:
A se vedea următorul extras din cartea Focul Care Mistuie (Consumă), cartea fratelui Edward William Fudge: The Fire That Consumes (Focul Care Consumă).
Este o carte ce tratează problema pedepsei ce o vor suferi păcătoşii, care nu se întorc la ascultarea lui Dumnezeu, ci îşi urmează propriile căi.
Iată un extras din carte, cu permisiunea autorului:
„Etern” asociat cu cuvinte de acţiune
Dintre cele 70 de întrebuinţări ale cuvântului „etern” (aionios) în Noul Testament, de şase ori acest cuvânt determină substantive care se referă la acţiuni sau procese, ca persoane sau lucruri cu formă distinctă. Aceste cazuri necesită o consideraţie deosebită. Ele sunt „salvare eternă” (Evrei 5.9), ”mântuire eternă” (Evrei 9.12), „judecată eternă” (Evrei 6.2), „păcat etern” (Marcu 3.29), „pedeapsă eternă” (Matei 25.46) şi „distrugere eternă” (2Tesalonicieni 1.9). Trei dintre acestea apar în epistola către Evrei; toate şase se referă la judecata finală şi la rezultatul ei.
Aici observăm din nou calitatea de altă-eră a „etern”-ului. Există ceva transcendent, escatologic, divin, referitor la această judecată, acest păcat, această pedeapsă şi distrugere, această mântuire şi salvare. Ele nu sunt chestiuni umane, legate de această eră, ci sunt de cu totul altă natură. Pe de altă parte, ceva din această judecată, acest păcat, această distrugere, mântuire şi salvare nu va avea sfîrşit. Dacă într-un sens aceste lucruri sunt nemuritoare, ele sunt, în alt sens, fără limite temporale. Ele aparţin acelei Ere care va veni şi care nu este limitată de timp şi care nu va avea sfîrşit.
„Judecata eternă” (Evrei 6.2). Printre „învăţăturile de bază” care formează „fundaţia” învăţăturilor creştine se află „învierea morţilor şi judecata eternă”. Aceasta înseamnă literal învierea „celor morţi” (nekron, la plural), în aparenţă şi a celor buni şi a celor răi, şi este legată de acea judecată care este a Erei care va veni, nu doar o judecată făcută de oameni sau de Dumnezeu aici şi acum. Aceasta este calitatea, însă care este durata ei? Cum este judecata finală „eternă” în sensul de nesfârşită (care nu conteneşte)?
Acţiunea de judecare nu va dura, în mod cert, pentru totdeauna. Insă putem obesrva că textul vorbeşte despre sentinţă (krimatos) şi nu despre judecare. Va exista un act sau proces de judecare, iar după aceea se va termina. Insă judecarea are ca rezultat o sentinţă - iar aceasta nu va avea sfârşit. Acţiunea în sine este un lucru; rezultatul ei, chestiunea ei, este cu totul alt lucru. „Etern” se referă aici la rezultatul acţiunii, nu la acţiunea însăşi. Odată ce judecarea ia sfârşit, sentinţa va rămâne-chestiunea eternă, nesfârşită a procesului de judecată odată pentru totdeauna.
„Mântuirea Etenă” (Evrei 9.12). Christos a intrat în serviciul său de Mare Preot prin cel mai mare templu care nu este făcut de mâna omului şi care nu face parte din această creaţie.” El nu a intrat prin intermediul sângelui caprelor şi viţeilor; ci El a intrat în Cel Mai Sfânt Loc pentru toţi prin însăşi sângele Său, dobândind astfel mântuirea eternă.” Este clar că „eternă” are aici, de asemenea, un aspect calitativ. Aceste chestiuni ţin de o categorie care nu face parte din această creaţie (v.11). Ele aparţin „Spiritului etern” (v.14), şi nu cărnii. Ele aparţin noului legământ şi „moştenirii eterne”(v.15). Prin credinţă aceste lucruri „eterne” sunt deja în funcţiune şi chiar vizibile (Evrei 11), cu toate că ele ţin de o ordine diferită de creaţia spaţiu-timp din care noi facem parte în prezent.
Această mântuire este eternă şi în sensul de care nu conteneşte. Aceasta nu înseamnă că procesul de izbăvire continuă la nesfârşit - Christos a îndeplinit acest lucru odată pentru totdeauna! Autorul nostru subliniază că Christos nu trebuia să sufere „de mai multe ori de la începutul creaţiei”. Mai degrabă, „El a apărut odată pentru toţi la sfârşitul veacurilor pentru a termina cu păcatul prin sacrificiul Său” (Evrei 9.25,26). Insă acest act de izbăvire odată pentru totdeauna, care s-a terminat, nu se va mai repeta niciodată şi nici nu poate fi duplicat, chestiuni dintr-o mântuire care nu va trece niciodată. „Etern” se referă aici, din nou, la rezultatul acţiunii, nu la actul însăşi. Odată ce izbăvirea a avut loc, mântuirea rămâne. Si acest rezultat „etern” al acţiunii odată pentru totdeauna nu va trece niciodată.
„Salvarea Eternă” (Evrei 5.9). Printr-o supunere respectuoasă şi printr-o obedienţă perfectă, Isus a devenit „izvorul salvării eterne pentru toţi cei care I se supun. „Această salvare face parte din calitatea eternă a noii ordini – acea ordine în care Isus poate fi preot ca Melchisedec (v.10). Este deja o realitate (Evrei 415,16), căci se intesectează parţial cu ordinea prezentă chiar în timp ce o transcende. Insă această salvare este de asemenea „eternă” în sensul că nu va avea sfârşit. Isus nu Işi salvează în continuu poporul;El a făcut acest lucru odată pentru totdeauna, după cum am văzut deja. Această salvare este eternă pentru că este rezultatul durabil care izvorăşte din procesul sau actul de salvare odată pentru totdeauna. Rezultatul rămâne chiar şi după ce actul a luat sfârşit.
Expresia „salvare eternă” poate proveni aici din Isaia 45.17. Acolo Dunezeu promisese că „Israrelul va fi salvat de Domnul printr-o salvare eternă.” Este evident, din următoarele cuvinte, că Dumnezeu are în minte mai degrabă rezultatul pe care Il va realiza şi nu actul pe care îl va efectua. „Nu veţi fi niciodată daţi de ruşine sau batjocoriţi, în anii ce vor urma.” Odată ce actul de salvare a avut loc, salvarea rămâne. Iar acest rezultat „etern” al acţiunii terminate a lui Dumnezeu nu va trece niciodată.
„Păcatul Etern” (Marcu 3.29). Într-o controversă cu câţiva învăţaţi ai Legii, Isus a spus „Oricine huleşte împotriva Duhului Sfânt nu va fi iertat niciodată; el este vinovat de un păcat etern.” Următoarea afirmaţie a lui Marcu ne spune care era „păcatul etern”. „El a spus aceasta pentru că ei spuneau „Are spirit rău.” (Marcu 3.6,30). Acest păcat de atribuire a puterii Duhului Sfânt manifestată în Isus domeniului demonic avea o calitate pe care alte păcate nu o aveau. Era „etern” în acel sens pentru că opunea rezistenţă şi contrazicea puterea Erei care va veni. Era în opoziţie cu indestructibila împărăţie a lui Dumnezeu, după cum subliniază Luca în pasajul paralel (Luca 11.20). Acest păcat nu va fi iertat, nici măcar în Era care va veni, ceea ce pentru Matei este echivalent cu a spune că este un „păcat etern” (Matei12.32). Actul de a păcătui nu continuă la nesfârşit; a fost comis cu acea ocazie în timpul slujbei lui Isus şi nu poate fi repetat niciodată în acelaşi fel. Oamenii sunt pedepsiţi în iad pentru păcatele comise în timpul acestei Ere Prezente, nu pentru răul făcut după ultima zi (Romani 2.6-16). Acest păcat „etern” a fost comis o dată. Insă rezultatul său rămâne pentru eternitate.
„Distrugerea Eternă” (2Tesalonicieni 1.9). Când Isus va veni, El Işi va pedepsi duşmanii care au refuzat să Il cunoască pe Dumnezeu şi să se supună învăţăturii Sale. „Ei vor fi pedepsiţi cu o distrugere eternă şi duşi din prezenţa Domnului şi din maiestatea puterii Sale.”
Această distrugere face parte în mod evident din Era care va veni. Ea aparţine acelor realităţi escatologice care sunt acum nevăzute şi misterioase pentru Veacul nostru Prezent. In acest sens ea are calitatea de „eternă”. Luând în considerare ceea ce am văzut până acum, sugerăm că distrugerea este de asemenea durabilă şi nesfârşită.
Noua Versiune Internaţională foloseşte două verbe pentru a descrie ce se va întâmpla celor răi în acea zi. „Ei vor fi pedepsiţi (cu distrugere eternă), şi vor fi „duşi „ din prezenţa şi puterea Domnului”. Al doilea verb nu este în greacă dar este furnizat de traducătorii NVI pentru a exprima ce cred ei că înseamnă. Vom discuta aceasta mai târziu. Deocamdată este important să vedem că orice s-a întâmpla în „ziua în care El va veni” (v.10), nu se va întâmpla pentru totdeauna, însă atunci când El va aduce distrugerea lor, rezultatul ei nu se va sfârşi.
Luând în considerare celelalte învăţături, atât ale Noului cât şi ale Vechiului Testament, care vor fi examinate în capitolele următoare, sugerăm aici că această „distrugere eternă” va însemna extincţia celor menţionaţi. (...)
„Pedeapsa Eternă” (Matei 25.46). Isus Îşi încheie parabola cu Oile şi Caprele cu afirmaţia că cei răi „vor merge la pedeapsa eternă dar cei drepţi vor avea viaţă veşnică”. Atît viaţa cât şi pedeapsa fac parte din calitatea Erei care va veni. Avem ceva experienţă legată de viaţă şi pedeapsă. Insă nu putem şti acum ce va fi viaţa eternă - în deplinătatea ei - şi nu putem şti acum nici ce va fi pedeapsa eternă – în oroarea ei. Ambele reprezintă mai mult decât o extensie temporală a ceea ce simţim acum. Suntem familiari într-o oarecare măsură cu aceste substantive; adjectivul ne spune că ele vor avea o calitate pe care nu o înţelegem încă. Există în mod cert un aspect calitativ referitor la pedeapsa „eternă”.
In acelaşi timp, viaţa şi pedeapsa din acest pasaj nu vor avea sfârşit. Ele sunt „eterne” cu sensul de durabile (...) Insă pedeapsa va rămâne pentru veşnicie.
Concluzie. Acesta este un argument puternic pe care condiţionaliştii l-au impus cu putere. In toate textele utilizate de acest studiu, niciun scriitor tradiţionalist nu s-a legat deloc de acest argument, probabil cu excepţia afirmării că este fals, fără a furniza dovezi concrete – şi acest lucru se întâmplă rar. Ca majoritatea argumentelor condiţionaliste, acesta a fost pur şi simplu ignorat. Dacă concepţia tradiţionaliştilor despre iad ar fi adevărată, un răspuns incontestabil şi convingător trebuie să apară. Din moment ce cu toţii dorim să ştim adevărul lui Dumnezeu aşa cum a fost revelat în Sfânta Scritpură, nimeni nu ar trebui să fie ameninţat, indiferent de ce parte a discuţiei se află. Aceasta este o provocare care necesită o exegeză atentă şi un studiu pios în contextul unei încredinţări autorităţii finale a Cuvântului lui Dumnezeu.
Cu permisiunea autorului
Edward William Fudge, The Fire That Consumes (Focul care consumă), chapter 3, pages 44-48
Film autobiografic "Hell and Mr. Fudge"
Postări recomandate
413
| ||||||||||
343
| ||||||||||
8 iul. 2013, 16 comentarii
|
312
| |||||||||
24 sept. 2015
|
173
| |||||||||
151
| ||||||||||
11 sept. 2014
|
127
| |||||||||
23 iul. 2015
|
125
| |||||||||
102
| ||||||||||
91
| ||||||||||
91
|
