Moartea lui Socrate şi a lui Isus, un contrast
Har, pace şi
binecuvântare de la Dumnezeu, Tatăl nostru din ceruri şi de la Fiul său, Domnul
şi Mântuitorul nostru! Slăvit şi onorat să fie Dumnezeu, Tatăl nostru ceresc şi
Fiul său, Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos, în veci de veci! Amin!
Dedic această postare
celor 20+ de predicatori evanghelici din Romania (din bisericile penticostale,
baptiste, etc), care pe baza Scripturii autentice au respins concepţia păgână a
nemuririi sufletului, suferind ocara şi critica nedreaptă şi chiar punându-şi
în pericol calitatea de membrii ai bisericii. Trăiască adevărul!
Moartea lui Socrate
şi a lui Isus, un contrast: Socrate un necunoscător, Isus un realist
Notă: În unele
manuscrise vechi, chiar din secolul II, observăm că pasajul din Luca 23:43,44
lipseşte. Din această cauză unii cred că acest pasaj nu este autentic. Însă nu
aşa stau lucrurile. Acest pasaj a fost eliminat datorită criticii pe care
păgânii le aduceau creştinilor, punând alături moartea “fricosului” Isus şi
moartea “bravului” Socrate. Şi hop, veneau cu elogiul lui Socrate. Însă Socrate
a fost un necunoscător în ce priveşte starea reală a morţilor, fiind înşelat de
Satan Diavolul şi habar nu avea ce este moartea, crezând că moartea este o
binecuvântare, un prieten care îl va ajuta să trăiască mai bine într-o altă
lume, mai bună, cum cred şi acum mulţi care se sinucid pentru acelaşi motiv; dar
Domnul şi Mântuitorul nostru Isus Christos ştia bine ce este moartea cu
adevărat, un blestem şi un inamic. Creştinii care s-au intimidat de criticile
aduse de păgâni, au şters din manuscrisele lor pasajul din Luca 23: 43,44 şi au
făcut şi alte modificări, ca să arate acestor păgâni înfumuraţi (şi prostiţi de
Diavol) că şi ei cred în nemurirea sufletului şi de fapt, chiar şi Isus credea
în această învăţătură. Iată de ce, la ora actuală mulţi creştini cred şi
predică ceea ce învăţa “opoziţia păgână” şi “antichriştii” din timpul
apostolilor, adică acei creştini fricoşi, care de teama persecuţiilor
păgânilor, şi-au schimbat învăţătura corecta cu o învăţătură greşită.
Vă invit să citiţi
expunerea excelentă asupra acestui subiect, de Oscar Cullman, un scolastic
Lutheran.
---
Oscar Cullman: Socrate şi Isus
Nimic nu arată mai
limpede decât contrastul dintre moartea lui Socrate şi cea a lui Isus (un
contrast care a fost adesea citat, chiar dacă în alte scopuri, de primii
oponenti ai creştinismului) că viziunea biblică a mortii este centrată de la
început pe mântuire-istorie şi, astfel, se îndepărtează complet de conceptia
greacă.
În descrierea
impresionantă făcută de Platon morţii lui Socrate în Phaidon, apare poate cea
mai înaltă şi mai sublimă doctrină a nemuririi sufletului prezentată vreodată.
Ceea ce dă o valoare inegalabilă argumentării sale este rezerva lui
ştiintifică, lipsa de pretenţie a vreunei dovezi cu validitate matematică.
Cunoaştem argumentele
pe care Platon le aduce în favoarea nemuririi sufletului. Corpul nostru este
doar un înveliş exterior care, atât timp cât trăim, opreşte sufletul de la a se
mişca liber şi de la a trăi în conformitate cu propria sa esenţă eternă. El impune
sufletului o lege care nu îi este potrivită. Sufletul, limitat de trup,
aparţine lumii eterne. Atât timp cât trăim, sufletul nostru se află într-o
închisoare, adică într-un trup în esentă străin lui. Moartea, de fapt, este
marele eliberator. Îl descătuşează, de vreme ce conduce sufletul în afara
închisorii trupului şi înapoi în sălaşul său etern. Cum trupul şi sufletul sunt
radical diferite unul de celălalt şi aparţin unor lumi diferite, distrugerea
trupului nu poate însemna distrugerea sufletului, la fel cum o compozitie
muzicală nu poate fi distrusă dacă este distrus instrumentul. Cu toate că
dovezile nemuririi sufletului nu au pentru Socrate însuşi aceeaşi valoare ca
dovezile unei teoreme matematice, ele ating totuşi în interiorul propriei lor
sfere cel mai înalt grad de validitate şi fac nemurirea atât de probabilă încât
echivalează cu „o şansă destul de probabilă" pentru om.
Platon ne arată cum
Socrate îşi întâmpină moartea în pace şi linişte totală. Moartea lui Socrate
este una frumoasă. Nu răzbate în ea nimic din groaza mortii. Socrate nu se
poate teme de moarte, din moment ce, într-adevăr, aceasta ne eliberează de
trup. Oricine se teme de moarte demonstrează că iubeşte lumea trupului, că este
prins adânc în mrejele lumii simturilor.
Moartea este cel mai
bun prieten al sufletului. Aşa ne învată el; şi aşa, într-o minunată armonie cu
învătătura lui, moare - acest om care a întrupat lumea greacă în cea mai nobilă
formă a ei.
Şi acum să vedem cum
moare Iisus. In Ghetsemani, El ştie că îl aşteaptă moartea, la fel cum şi
Socrate, în ultima lui zi, îşi aştepta moartea. Evangheliştii sinoptici ne
oferă, în general, o relatare unanimă. Isus începe „a Se tulbura şi a Se
mâhni", scrie Marcu (14:33). „întristat este
sufletul meu până la
moarte", le spune El discipolilor. Isus este atât de profund uman, încât
împărtăşeşte frica naturală în fata mortii. Isus se teme, deşi nu ca un laş
care se teme de oamenii ce îl vor ucide şi cu atât mai putin din cauza durerii
şi a suferintei care preced moartea. Îi este teamă în faţa morţii însăşi.
Moartea pentru El nu este ceva divin: este ceva înspăimântător. Isus nu vrea să
fie singur în acest moment. El ştie, bineînteles, că Tatăl este alături pentru
a-L ajuta. Se uită la El în acest moment decisiv la fel cum a făcut de-a lungul
întregii Sale vieţi. Se întoarce către El cu întreaga frică omenească fată de
acest mare vrăjmaş, moartea. Se teme de moarte.
Nu este de nici un
folos să înlăturăm frica lui Isus aşa cum este mărturisită de evanghelişti.
Oponenţii creştinismului care comparaseră încă din primele secole moartea lui
Socrate cu cea a lui Iisus au văzut mult mai clar aici decât exponenţii
creştinismului. Lui îi era frică cu adevărat.
Isus ştie deja că
trebuie să sufere pentru păcatele poporului Său (Cina cea de Taină). În Luca
12:50 este absolut imposibil să se explice făcând abstracţie de „mâhnirea"
în faţa morţii şi, de asemenea, având în vedere că Iisus este părăsit de
Dumnezeu pe Cruce (Marcu 15:34), nu este posibil să explicăm scena Ghetsemani
altfel decât prin această mâhnire în faţa perspectivei de a fi abandonat de
Dumnezeu, un abandon ce va fi lucrarea Morţii, marele vrăjmaş al lui Dumnezeu.
Aici nu este nimic
din liniştea lui Socrate, care şi-a întâmpinat moartea în pace, ca pe un
prieten. Ce e drept, Isus cunoaşte deja menirea care i-a fost dată: să îndure
moartea; şi a rostit deja cuvintele: „Şi cu botez am a Mă boteza, şi câtă
nerăbdare am până ce se va îndeplini!"
Acum, când vrăjmaşul
lui Dumnezeu se află în fata Lui, El strigă către Dumnezeu, a cărui atotputernicie
o cunoaşte: „Şi zicea: Aba, Părinte, toate sunt ţie cu putinţă. Depărtează
paharul acesta de la Mine" (Marcu 14:36). Iar când încheie, „Dar nu ce
voiesc Eu, ci ceea ce voieşti Tu", nu înseamnă că în cele din urmă El, ca
şi Socrate, priveşte moartea ca pe un prieten, eliberatorul. Nu, El vrea să
spună numai atât: Dacă această oroare, cea mai mare dintre toate, moartea,
trebuie să se abată asupra Mea, atunci, fie mie după voia Ta, mă supun acestei
orori. Isus ştie că, moartea fiind vrăjmaşul lui Dumnezeu, a muri înseamnă a fi
părăsit cu totul. De aceea, El strigă către Dumnezeu; în faţa acestui vrăjmaş
al lui Dumnezeu, El nu vrea să fie singur. El vrea să rămână la fel de aproape
de Dumnezeu aşa cum a fost de-a lungul întregii Sale vieţi pământeşti. Pentru
că oricine se află în mâinile morţii nu mai este în mâinile lui Dumnezeu, ci în
mâinile vrăjmaşului lui Dumnezeu.
În acel moment, Isus
caută ajutor, nu numai de la Dumnezeu, ci chiar şi de la ucenicii Lui. De
fiecare dată El se opreşte din rugăciune şi merge la cei mai apropiaţi
discipoli, care încearcă să nu adoarmă pentru a fi treji când vor veni să-l ia
pe învăţătorul lor. Ei încearcă; dar nu reuşesc, iar Isus trebuie să-i
trezească de mai multe ori. De ce vrea ca ei să rămână treji? Nu vrea să rămână
singur. Când vrăjmaşul înfricoşător, moartea, se apropie, El nu vrea să fie
părăsit nici măcar de discipolii a căror slăbiciune omenească o cunoaşte. „N-ai
avut tărie ca să veghezi un ceas?" (Marcu 14, 37).
Poate exista o
diferentă mai mare decât cea dintre Socrate şi Isus? Ca şi Isus, Socrate este
înconjurat de discipoli în ziua mortii; dar discută senin cu ei despre
nemurire. Isus, cu câteva ore înaintea mortii, este tulburat şi îşi roagă
discipolii să nu îl lase singur.
---
Dacă aveti întrebari importante cu privire la acest subiect, vă invit să
studiaţi articolele biblice de pe blogul care se ocupă de acest caz:
Murim Sau Nu Murim? Ce Spun Dumnezeu Si Satan In Cea
Mai Veche Controversa?
http://sufletulestemuritor.blogspot.com/
Să stăm de veghe cum
se cuvine şi să-l rugăm pe Tatăl nostru ceresc să ne ajute la aceasta. Să nu ne
lăsăm furaţi de nici o ideologie străină. de Biblia veche. Aceasta este
rugăciunea mea, pentru mine şi toţi cititorii acestei apologii. În numele
Fiului său mă rog, Amin!
Dumnezeu să ne
binecuvânteze prin adevărul Său nepieritor şi să ne dea o minte ageră şi
înţeleaptă, spre slava Sa şi a Fiului Său şi spre mântuirea noastră! Amin!
Dumnezeu să aibă milă
de noi. Amin!